Fara indoiala v-ati gandit cum ar fi sa incepeti o afacere pe cont propriu si sa uitati de explicatiile pe care trebuie sa i le dati sefului in fiecare zi. Da si eu m-am gandit, dar cu toate avantajele pe care le are o afacere, trebuie sa avem in vedere toate implicatiile pe care o firma le cere imperativ.
De exemplu, responsabilitatea fata de angajatii pe care ii avem si care se bazeaza pe noi, ca sefii lor, pentru salariile lor bine calculate si neintarziate. Ce te faci cand ai atata treaba de facut ca numai la asta nu-ti sta gandul. La salariile angajatilor. Bine... orice firma respectabila are oameni profesionisti care sa se ocupe de aceste aspecte. In criza de fata este totusi foarte greu sa gasesti profesionisti care sa inteleaga oarecum ca salariul lor nu poate fi peste limita impusa de piata. Atunci, daca patronul este unul deschis la minte poate apela cu incredere la o firma care exact asta face.
Trei lecţii despre cum să distrugi un poet român în epoca internetului. Iremediabil. Şi cum poetul e mai cool pe limba lui
Lecţia numărul 1: poze cu cimitire. Îl faci foarte grim. Mai grim decât Edgar Poe şi mai gri decât Bacovia însuşi.
Lecţia numărul 2: mai multe poze cu cimitire, mai negre poze si mult mai multe flori triste.
Lecţia numărul 3 : te duci tu însuţi în cimitir şi-l reciţi. În care recitatorul îşi dă seama că n-a înviat pe nimeni ci dimpotrivă; care recitare fiind pe deasupra şi foarte proastă s-ar potrivi mai cu seamă la serbările comunale.
Astea sunt poeziile lui George care, mort fiind, nu mai poate fireşte să intervină. Faptul mai al dracului este că un curent emo străbate în aceste momente toate recitaţiunile poetice româneşti de pe net, în afara câtorva mai fericite. Ştiu că există o înregistrare radiofonică de prin ’60, făcută când e Bacovia bătrân şi care sună, dacă nu frumos, măcar original, că doar se citeşte pe sine. La fel cu Arghezi pe care l-am auzit cu urechile mele citindu-şi (la radio?) câteva poezii. De ce nu le pune nimeni pe youtube? Că poetul e mai cool pe limba lui.
Lecţia numărul 2: mai multe poze cu cimitire, mai negre poze si mult mai multe flori triste.
Lecţia numărul 3 : te duci tu însuţi în cimitir şi-l reciţi. În care recitatorul îşi dă seama că n-a înviat pe nimeni ci dimpotrivă; care recitare fiind pe deasupra şi foarte proastă s-ar potrivi mai cu seamă la serbările comunale.
Astea sunt poeziile lui George care, mort fiind, nu mai poate fireşte să intervină. Faptul mai al dracului este că un curent emo străbate în aceste momente toate recitaţiunile poetice româneşti de pe net, în afara câtorva mai fericite. Ştiu că există o înregistrare radiofonică de prin ’60, făcută când e Bacovia bătrân şi care sună, dacă nu frumos, măcar original, că doar se citeşte pe sine. La fel cu Arghezi pe care l-am auzit cu urechile mele citindu-şi (la radio?) câteva poezii. De ce nu le pune nimeni pe youtube? Că poetul e mai cool pe limba lui.
Neruda şi Victor Jara
De primul aţi auzit, nu vă mai spun. Al doilea e şi el tot din Chile şi tot socialist, numai uneori poet, om de teatru şi cei dintre voi care cred că au ascultat cea mai bună variantă a “Comandante Che Guevara”, n-au ascultat-o pe-a lui. Pentru că toate recitările pe care le găsesc din Neruda sunt cu fluturi şi copii emo, singura scăpare era să aleg cântecul.
Are şi Adriana Varela o variantă frumoasă (mai dark), dar asta e mai liniştită. Şi…are şi Alejandro Sanz una, f. simpatică, o puteţi găsi pe youtube, n-o mai pun aici. Da, Alejandro Sanz, tipul care cânta cu Shakira. Iată deci, me gusta cuando callas…:
Are şi Adriana Varela o variantă frumoasă (mai dark), dar asta e mai liniştită. Şi…are şi Alejandro Sanz una, f. simpatică, o puteţi găsi pe youtube, n-o mai pun aici. Da, Alejandro Sanz, tipul care cânta cu Shakira. Iată deci, me gusta cuando callas…:
Scientiarum favore, sau despre noul meu tricou
Azi mi-a luat cineva un tricou despre care credea că o să-mi placă. Imaginea de pe tricou e un soi de balon gigant de care e agăţată un soi de fregată. Un soi de cocoş galic stă deasupra balonului ţinând în gheare un soi de steag de-a lungul căruia scrie “SCIENTIARUM FAVORE”.
Intru pe net şi caut inscripţia de mai sus, să văd despre ce e vorba. Dau de o groază de siteuri latineşti despre Francis Bacon, Leibniz, sapientia Christiana, nici una dintre acestea n-având fireşte nici o legătură cu tricoul meu. Nu-mi dau seama de asta de la-nceput şi-mi spun, mamă, ce de convergenţe oculte. Poţi eventual să scoţi un Pendulul lui Foucault de-aici, de la un tricou. Mai caut o dată şi ca pentru a-mi confirma presimţirile apare în fruntea listei un link care se numeşte What’s my shirt? Deci nu sunt singurul idiot îmi zic! Ceva se-ntâmplă. Şi de-aici le găsesc pe toate, a cui e imaginea, ce reprezintă, cine a făcut planul. Proiectul e-al unui belgian pe nume Etienne Gaspard Robert, născut prin secolul luminilor şi mort pe când se punea în scenă Cromwell. Tipul e de toate (om de ştiinţă, aeronaut, desenator, scriitor), dar, ce-mi mişcă ochiul e titulatura de “fantasmagorien”. Zic, mamă, să moară Franţa, asta e ocult de-a dreptul. Se poate ca tocmai mie să mi se-ntâmple, care sunt şansele să primesc un tricou cu imaginea pe care-a proiectat-o un magician. Nu e numai hazard aici. Chestia din imagine a fost evident imposibil de construit. Se numea “Minerve”. Era un soi de laborator aero-purtat unde vreo şaizeci de oameni de ştiinţă urmau să-şi facă cercetările. Chestiile alea care atârnă de fregată sunt camere separate pentru femei de ştiinţă.
Şi asta toate de la un tricou. Pfiu. Vedeţi aici (franceză) şi aici (în portugheză), dacă mă credeţi şarlatan.
Doişpe ani de religie cu trei popi, o tipă care asculta Nirvana şi o patroană de second-hand
În generală şi mai târziu, în liceu mie mi-au predat religia numai popi. Doar în ultimii doi ani de liceu am avut două profesoare, una care asculta Nirvana (chestie care urcă-n ochii tăi orice profesor de religie) şi cealaltă care n-asculta nimic, dar care mai târziu şi-a deschis un magazin de trenţe second-hand în mijlocul urbei în care locuiam eu paşnic, lăsându-se astfel de profesorat.
Profesorii, fiind popi, primul lucru despre care te-ntrebau la începerea anului era de când nu te-ai mai dus la biserică. Aveam colege cu alură de adventiste care treceau pe-acolo o dată în timpul săptămânii şi de trei ori duminica pe care le lăuda părintele pentru viaţa lor evlavioasă dar mai existau şi oamenii ca mine care treceau pe la biserică de Paşte, dimineaţa târziu când se-mpărţea corpul lui Christos tuturor comunistelor care se băteau pe lumânări
Chestia este că pe popii ăştia nu puteai să-i minţi, nu puteai; te ridicau în picioare îţi puneau întrebarea cu biserica şi tu spuneai, ca şi cum adevărul lui Dumnezeu ar fi vorbit prin tine, n-am mai fost, dom’profesor de un an de zile. Iar el, din mijlocul catedrei cu coatele bunei credinţe proptite în catalog, spunea, apodictic : gura păcătosului adevăr grăieşte! Şi gata, erai păcătos, aveai media sub opt, dacă nu reuşeai cumva să impresionezi la o lucrare scrisă despre consiliul din Niceea, anatematizare şi iconoclasm.
Nu e nimic interesant în povestea asta, dar e datoria oricărui creştin să scrie ceva de Paşte
Profesorii, fiind popi, primul lucru despre care te-ntrebau la începerea anului era de când nu te-ai mai dus la biserică. Aveam colege cu alură de adventiste care treceau pe-acolo o dată în timpul săptămânii şi de trei ori duminica pe care le lăuda părintele pentru viaţa lor evlavioasă dar mai existau şi oamenii ca mine care treceau pe la biserică de Paşte, dimineaţa târziu când se-mpărţea corpul lui Christos tuturor comunistelor care se băteau pe lumânări
Chestia este că pe popii ăştia nu puteai să-i minţi, nu puteai; te ridicau în picioare îţi puneau întrebarea cu biserica şi tu spuneai, ca şi cum adevărul lui Dumnezeu ar fi vorbit prin tine, n-am mai fost, dom’profesor de un an de zile. Iar el, din mijlocul catedrei cu coatele bunei credinţe proptite în catalog, spunea, apodictic : gura păcătosului adevăr grăieşte! Şi gata, erai păcătos, aveai media sub opt, dacă nu reuşeai cumva să impresionezi la o lucrare scrisă despre consiliul din Niceea, anatematizare şi iconoclasm.
Nu e nimic interesant în povestea asta, dar e datoria oricărui creştin să scrie ceva de Paşte
Subscribe to:
Posts (Atom)