Scientiarum favore, sau despre noul meu tricou


Azi mi-a luat cineva un tricou despre care credea că o să-mi placă. Imaginea de pe tricou e un soi de balon gigant de care e agăţată un soi de fregată. Un soi de cocoş galic stă deasupra balonului ţinând în gheare un soi de steag de-a lungul căruia scrie “SCIENTIARUM FAVORE”.

Intru pe net şi caut inscripţia de mai sus, să văd despre ce e vorba. Dau de o groază de siteuri latineşti despre Francis Bacon, Leibniz, sapientia Christiana, nici una dintre acestea n-având fireşte nici o legătură cu tricoul meu. Nu-mi dau seama de asta de la-nceput şi-mi spun, mamă, ce de convergenţe oculte. Poţi eventual să scoţi un Pendulul lui Foucault de-aici, de la un tricou. Mai caut o dată şi ca pentru a-mi confirma presimţirile apare în fruntea listei un link care se numeşte What’s my shirt? Deci nu sunt singurul idiot îmi zic! Ceva se-ntâmplă. Şi de-aici le găsesc pe toate, a cui e imaginea, ce reprezintă, cine a făcut planul. Proiectul e-al unui belgian pe nume Etienne Gaspard Robert, născut prin secolul luminilor şi mort pe când se punea în scenă Cromwell. Tipul e de toate (om de ştiinţă, aeronaut, desenator, scriitor), dar, ce-mi mişcă ochiul e titulatura de “fantasmagorien”. Zic, mamă, să moară Franţa, asta e ocult de-a dreptul. Se poate ca tocmai mie să mi se-ntâmple, care sunt şansele să primesc un tricou cu imaginea pe care-a proiectat-o un magician. Nu e numai hazard aici. Chestia din imagine a fost evident imposibil de construit. Se numea “Minerve”. Era un soi de laborator aero-purtat unde vreo şaizeci de oameni de ştiinţă urmau să-şi facă cercetările. Chestiile alea care atârnă de fregată sunt camere separate pentru femei de ştiinţă.

Şi asta toate de la un tricou. Pfiu. Vedeţi aici (franceză) şi aici (în portugheză), dacă mă credeţi şarlatan.

Doişpe ani de religie cu trei popi, o tipă care asculta Nirvana şi o patroană de second-hand

În generală şi mai târziu, în liceu mie mi-au predat religia numai popi. Doar în ultimii doi ani de liceu am avut două profesoare, una care asculta Nirvana (chestie care urcă-n ochii tăi orice profesor de religie) şi cealaltă care n-asculta nimic, dar care mai târziu şi-a deschis un magazin de trenţe second-hand în mijlocul urbei în care locuiam eu paşnic, lăsându-se astfel de profesorat.

Profesorii, fiind popi, primul lucru despre care te-ntrebau la începerea anului era de când nu te-ai mai dus la biserică. Aveam colege cu alură de adventiste care treceau pe-acolo o dată în timpul săptămânii şi de trei ori duminica pe care le lăuda părintele pentru viaţa lor evlavioasă dar mai existau şi oamenii ca mine care treceau pe la biserică de Paşte, dimineaţa târziu când se-mpărţea corpul lui Christos tuturor comunistelor care se băteau pe lumânări

Chestia este că pe popii ăştia nu puteai să-i minţi, nu puteai; te ridicau în picioare îţi puneau întrebarea cu biserica şi tu spuneai, ca şi cum adevărul lui Dumnezeu ar fi vorbit prin tine, n-am mai fost, dom’profesor de un an de zile. Iar el, din mijlocul catedrei cu coatele bunei credinţe proptite în catalog, spunea, apodictic : gura păcătosului adevăr grăieşte! Şi gata, erai păcătos, aveai media sub opt, dacă nu reuşeai cumva să impresionezi la o lucrare scrisă despre consiliul din Niceea, anatematizare şi iconoclasm.

Nu e nimic interesant în povestea asta, dar e datoria oricărui creştin să scrie ceva de Paşte