Lecţia numărul 1: poze cu cimitire. Îl faci foarte grim. Mai grim decât Edgar Poe şi mai gri decât Bacovia însuşi.
Lecţia numărul 2: mai multe poze cu cimitire, mai negre poze si mult mai multe flori triste.
Lecţia numărul 3 : te duci tu însuţi în cimitir şi-l reciţi. În care recitatorul îşi dă seama că n-a înviat pe nimeni ci dimpotrivă; care recitare fiind pe deasupra şi foarte proastă s-ar potrivi mai cu seamă la serbările comunale.
Astea sunt poeziile lui George care, mort fiind, nu mai poate fireşte să intervină. Faptul mai al dracului este că un curent emo străbate în aceste momente toate recitaţiunile poetice româneşti de pe net, în afara câtorva mai fericite. Ştiu că există o înregistrare radiofonică de prin ’60, făcută când e Bacovia bătrân şi care sună, dacă nu frumos, măcar original, că doar se citeşte pe sine. La fel cu Arghezi pe care l-am auzit cu urechile mele citindu-şi (la radio?) câteva poezii. De ce nu le pune nimeni pe youtube? Că poetul e mai cool pe limba lui.
