În generală şi mai târziu, în liceu mie mi-au predat religia numai popi. Doar în ultimii doi ani de liceu am avut două profesoare, una care asculta Nirvana (chestie care urcă-n ochii tăi orice profesor de religie) şi cealaltă care n-asculta nimic, dar care mai târziu şi-a deschis un magazin de trenţe second-hand în mijlocul urbei în care locuiam eu paşnic, lăsându-se astfel de profesorat.
Profesorii, fiind popi, primul lucru despre care te-ntrebau la începerea anului era de când nu te-ai mai dus la biserică. Aveam colege cu alură de adventiste care treceau pe-acolo o dată în timpul săptămânii şi de trei ori duminica pe care le lăuda părintele pentru viaţa lor evlavioasă dar mai existau şi oamenii ca mine care treceau pe la biserică de Paşte, dimineaţa târziu când se-mpărţea corpul lui Christos tuturor comunistelor care se băteau pe lumânări
Chestia este că pe popii ăştia nu puteai să-i minţi, nu puteai; te ridicau în picioare îţi puneau întrebarea cu biserica şi tu spuneai, ca şi cum adevărul lui Dumnezeu ar fi vorbit prin tine, n-am mai fost, dom’profesor de un an de zile. Iar el, din mijlocul catedrei cu coatele bunei credinţe proptite în catalog, spunea, apodictic : gura păcătosului adevăr grăieşte! Şi gata, erai păcătos, aveai media sub opt, dacă nu reuşeai cumva să impresionezi la o lucrare scrisă despre consiliul din Niceea, anatematizare şi iconoclasm.
Nu e nimic interesant în povestea asta, dar e datoria oricărui creştin să scrie ceva de Paşte
